Jeleu din lacrimi de crocodil

Traian Băsescu, ajuns într-o biserică din Ardeal, se smiorcăie iar. Nu-l strâng pantofii, nici nu i s-a făcut dor de ”dragă Stolo”, mai ales acum că roboțelul se regăsește pe lista firavă pentru europarlamentare a PDL. Domnul președinte al tuturor românilor plânge de dragul și de mila românilor din Ardeal. Și de obida ungurilor haini, care n-au plantat pe la porți și tricolorul românesc, alături de cel maghiar și lângă steagul secuiesc. Instrumentele manipulării prezidențiale se dovedesc inevitabil puține pentru a acoperi două mandate. Plânsul lui Băsescu a devenit monoton și nu mai interesează decât cel mult niște umoriști în lipsă de subiecte bune de luat în balon. Lacrimile de crocodil ale președintelui sunt irelevante, atât pentru ungurii cât și pentru românii din Ardeal. Și unii și alții ar fi fost mult mai interesați poate de politicile coerente de redresare economică, pe fondul cărora un dialog de reconciliere etnică ar fi beneficiat de șanse de reușită. Dar ruginita sabie a conflictului româno-maghiar a fost scoasă ani la rând din teacă cu obstinație de politicienii aflați în criză de proiecte politice și argumente economice.

Asemenea drumurilor ciuruite a căror reparare este prilejul ideal pentru decontări și deturnări periodice, nici în cazul ciuruitei relații româno-maghiare nu a existat voința politică sinceră și clară de rezolvare. Traian Băsescu este responsabil din punct de vedere politic de ultimii 9 ani în care nu s-a făcut nimic bun, în acest sens. Dacă puteți vizualiza ce înseamnă responsabilitatea celor două mandate pierdute, veți realiza probabil că scenetele lacrimogene ale președintelui Băsescu n-ar deveni mai relevante nici dacă ar face crize de epilepsie transmise națiunii în direct și la ore de vârf.

Semnificația dramoletei electorale executată de Băsescu trebuie căutată în frânturile de meserie furate de pe la cine știe care consilieri străini, specializați pe ingineria socială specifică unor campanii de aiurea. Cât de amnezică presupune președintele că este această țară, când crede că poate șterge cu mâneca nu numai lacrima de crocodil din colțul ochiului, ci și 9 ani de impotență politică cronică? Când plângi după ce ai răcnit și ai dat cu pumnul în masă, se cheamă că ești cabotin, nu patriot.

Privirea de ansamblu asupra acestei ofensive electorale ne dezvăluie un tablou de un ridicol extrem, la limita umorului cel mai absurd cu putință. Cei care nu au fost în stare să propună nici măcar un mesaj coerent în campaniile de 2012 și nici măcar să-și clarifice identitatea grafică, încurcând partidul în propriile sale culori, au pornit pe post de ofensivă electorală totală un bâlci de toată jena, condus de priceputul și priceputa. În timp ce Udrea se dezbracă pe la mare, Băsescu plânge prin biserici. În timp ce una își laudă farmecele cam ofilite și talia mai suplă, celălalt își încordează patriotismul cam costeliv. Uneori, la derută, își încurcă rolurile și, drept urmare, se mai dezbracă și Băsescu, la bustul gol. Acesta-i jeleul elitei de dreapta, coagulat în exclusivitate pentru deliciul și desfătarea electoratului din România. Doamnelor și domnilor, vă rog, aplauze!