Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 81 de ani! Cea din urmă poveste de dragoste a poetului

Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploieşti, dintr-un ţăran venit la oraş şi o rusoaică stabilită în zonă. Urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, că în 1957 să se căsătorească cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al său, de care se desparte după un an .

Dragostea pe care a căutat-o o viaţă întreagă vine mai târziu. Ea avea 22 de ani, el 45. S-au cunoscut în 1978, într-un apartament din Piaţa Amzei, ea fiind colega cu scriitorii generaţiei "80".

Dora nu debutase încă, însă i-a atras atenţia marelui scriitor prin felul ei simplu de-a fi. S-au îndrăgostit nebuneşte, iar într-o seară Nichita a hotărât să îi spună tot ce simţea: "Ştii ce mi s-a întâmplat? Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuia să mă întâlnesc cu tine. M-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti. Când mă gândeam zilele astea la tine, parcă mi se răsucea un cuţit în inimă". S-au întâlnit vreme de un an, o lua cu el pretutindeni. Peste încă doi ani, s-au căsătorit.

Nu a fost o căsnicie tocmai uşoară. Prin casa lui Nichita se perindau zilnic zeci de oameni, vechi prieteni, necunoscuţi. Nu respingea pe nimeni. Mai ales, avea o grijă princiară de tinerii poeţi, însă cei doi au trecut peste toate, chiar şi peste dependenţa de alcool a poetului.

"Împreună cu Dora alcătuisem un soi de conjuraţie antialcool. Făceam percheziţia oaspeţilor. Toţi se simţeau datori să vină cu câte o sticlă de votcă, iar el avea ciroza. Nichita ascundea sticluţe prin cele mai ciudate locuri: în cutia televizorului, în pendulă. Îşi făcea mici rezerve, departe de ochii Dorei. Ea era cenzura sănătoasă. Nu îngăduia consumul prelungit de băutură. Dar ştia după felul lui de a vorbi ca a adăugat şi puţină voioşie. Se confisca atunci tot ce se putea găsi", povesteşte Alexandru Condeescu directorul Muzeului Literaturii Romane.

Zilnic îi dedica Dorei poeme. În schimb, ea i-a vegheat cu dragoste mare toate dăruirile, toate risipirile. I-a rămas alături până la capăt, chiar şi în tristă zi de 13 decembrie 1983. Ultimele cuvinte au fost spuse ca un vers răzleţ: "Verde rece!".

După moartea soţului ei, Dora şi-a trăit îndelung disperarea, mutându-se la Paris.

Primul poem dedicat Dorei:

INEDIT

"Mă uitam absent la nu ştiu ce

Desigur în spatele meu ningea

O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp

Fără de arme fiind, Doamne,

cum am putut stârni atâta groază!"