Cât de utilă este eliberarea emoţiilor după o traumă

Aceasta este întrebarea pe care dr. Mark Seery de la University of Buffalo şi colegii săi au adresat-o într-un studiu ce examina felul în care oamenii au făcut faţă atacului terorist de la World Trade Center din New York în după-amiaza zilei de 11 septembrie.

Răspunsul la această întrebare este cu atât mai presant acum când recentul cutremur din China a lăsat în urmă un număr imens de oameni traumatizaţi atât fizic, cât şi psihic. Guvernul chinez a considerat în mod evident că intervenţia psihologică este utilă de vreme ce a lansat cel mai vast program văzut vreodată de consiliere a celor afectaţi. Cercetarea, publicată în Journal of Consulting and Clinical Psychology, sugerează că a vorbi despre gândurile şi sentimentele pe care le ai  după traumă ar putea să nu ajute. Mai rău, ar putea să fie dăunător din punct de vedere psihologic.

O traumă colectivă

Primul set de date ale acestui studiu au fost culese în ziua de 11 septembrie 2001. Pentru că oamenii au stat acasă încercând să înţeleagă evenimentele şocante ale zilei, 36000 oameni au fost contactaţi prin intermediul internetului. Aceştia erau parte dintr-un eşantion reprezentativ pre-selectat la nivel naţional, participanţi care fuseseră deja de acord să primească regulat chestionare de sondaj.

Au fost pur şi simplu deschişi în a-şi exprima gândurile şi sentimentele de orice tip pe care le trăiau în acel moment, aşa cum li s-a şi cerut să facă. Dintre aceşti oameni, 2138 persoane au fost observaţi de-a lungul a doi ani după 11 septembrie pentru a vedea cum au făcut faţă traumei colective.

Scopul cerinţelor cercetătorilor a fost să procedeze similar modului în care psihologul îndeamnă pe cineva să împărtăşească experienţa sa după ce a fost martorul unui eveniment traumatic. În mod firesc, unii oameni aleg să-şi împărtăşească experienţa, iar alţii nu. În acest studiu, 1559 au ales să răspundă, în timp ce 579 au rămas tăcuţi.

Rezultatele au fost surprinzătoare.

Ceea ce au aflat a fost că alegerea de a răspunde cerinţei a constituit un factor predictiv semnificativ al afecţiunii de stres post-traumatic (SPT). Mai mult, cu cât răspunsul era mai lung, cu atât mai mare nivelul de SPT ulterior.

Asta sugerează cum, contrar aşteptărilor comune, exprimarea gândurilor şi emoţiilor curând după un eveniment traumatic – ”deschiderea capacului unei oale în clocot” sau ”eliberarea” – poate, în fapt, prezice un efect psihologic mai nociv.

Explicaţii alternative

Deşi aceasta este o descoperire importantă pe baza unui eşantion reprezentativ de largă acoperire naţională, unele explicaţii alternative sunt posibile. Iată-le pe principalele în opinia autorilor:
:: cei care nu au răspuns cerinţelor s-au destăinuit în altă parte? Probabil nu: alte studii arată că aceia care nu răspund în mod natural rămân tăcuţi în astfel de situaţii.
:: cei care au răspuns au făcut-o pentru că nu puteau vorbi cu altcineva? Probabil nu: faptul de a avea puţine legături sociale nu a fost asociat cu o şansă mai mare de a răspunde cerinţelor.
:: erau cei care au răspuns deja mai traumatizaţi? Probabil nu: există încă o corespondenţă între faptul de a răspunde cerinţelor şi simptomele de SPT chiar şi în cazul în care traumele trăite de-a lungul vieţii au fost luate în calcul.

Este important de notat că acest studiu nu reprezintă o dovadă puternică privind felul în care un eveniment determină în fapt efecte psihologice mai rele, ci doar arată că a rămâne tăcut nu este în mod necesar un lucru rău.

Desfiinţarea metaforei hidraulice

Dacă sunt corecte, aceste rezultate sunt în total contrast cu ceea ce a devenit abordarea acceptată. Oferirea de consiliere psihologică drept urmare a unui eveniment traumatic a devenit un răspuns oficial normal, automat. Tehnicile populare includ ”analiza incidentelor critice” care este gândită ca o tehnică ce diminuează suferinţele traumatice şi conform căreia răspunsurile sunt normale şi ajută în reducerea şanselor de a dezvolta SPT.

Aceste tehnici sunt în concordanţă cu ”teoria hidraulică” a emoţiilor – o viziune populară privind felul în care emoţiile lucrează. Din acest punct de vedere, emoţiile oamenilor funcţionează precum o oală sub presiune. Emoţiile se adună în interior până când mintea nu mai poate suporta presiunea. Atunci ea este ”eliberată”, diminuând presiunea din interior şi îmbunătăţind starea de spirit.

Oamenii care nu aleg să o elibereze în acest fel sunt văzuţi, de obicei, ca fiind în negare, iar această negare este văzută adesea ca patologică.

În ultimii ani, însă, metafora hidraulică şi terapiile ce se aliniază ei au fost puse serios sub semnul întrebării. Studiile asupra ”analizei incidentelor critice” au constatat nu doar că tehnica ar putea să nu aducă nici un beneficiu suferinţelor traumatice, dar chiar ar putea să fie dăunătoare.

Tipul tăcut puternic

Studiul doctorului Seery extinde aceste critici şi cu privire la ideea mai largă conform căreia a vorbi despre evenimentul traumatic curând după ce s-a produs este de obicei benefic. Dovezi prolifice sugerează că aceia care nu vorbesc despre un eveniment traumatic sunt mai degrabă mai toleranţi, decât se află într-o stare patologică de negare.

Acest studiu este dublat de cercetările anterioare coordonate de profesorul Bernard Rime de la Universite Catholique de Louvain. Rime şi colegii au descoperit că, în ciuda faptului că oamenii sunt dispuşi să-şi împărtăşească sentimentele după un eveniment emoţional, această împărtăşire nu încurajează recuperarea persoanei.

Aşa că este timpul să abandonăm vechea metaforă hidraulică şi terapiile de intervenţie rapidă ce o însoţesc. Doar pentru că unii oameni preferă să gestioneze trauma în tăcere de unii singuri nu înseamnă că este ceva în neregulă cu ei. Doar pentru că cei mai mulţi oameni aleg să împărtăşească cu alţii, această împărtăşire imediată nu este probabil un factor major contributor la recuperarea psihologică.