Ce NU ştiai despre SÂNZIENE

NOAPTEA SÂNZIENELOR. Sânzienele își au originea într-un străvechi cult solar. Denumirea este preluată, probabil, de la Sancta Diana, zeița romană a vânătorii și pădurilor. Alte surse spun că numele vine de la micile flori de câmp, galben-aurii sau albe, cu miros dulce-suav, sânzienele sau floarea Sfântului Ion. În credința populară, Sânzienele sunt zâne tinere și frumoase, blânde și vesele, niște adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne, ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om.

SĂRBĂTOAREA DE  SÂNZIENE. Despre noaptea SÂNZIENELOR se crede că este magică, momentul în care minunile sunt posibile, iar cerurile se deschid, așa după cum spune tradiția populară. În ajunul acestei zile, se culeg flori de sânziene, ce vor fi legate în formă de coronițe sau de cruce și duse la biserică, pentru a fi sfințite. Porţile, uşile şi ferestrele caselor vor fi împodobite cu aceste flori sfințite, pentru a feri gospodăria de duhurile necurate. Fetele se scaldă în ape curgătoare, în locuri tăinuite sau se tăvălesc prin sânzienele înrourate spre a fi frumoase și îndrăgite de-a lungul anului.

Citeşte şi: SÂNZIENELE. Ce e BINE să faci pe 24 iunie

SÂNZIENE 2014. Legenda spune că într-un 9 martie (ziua morţii Babei Dochia) se năşteau Drăgaica şi Sânziana; prima era protectoarea lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, din Dobrogea, Moldova de sud şi centrală, Muntenia, iar cea de-a doua îndeplinea aceleaşi funcţiuni ca sora geamănă, dar pentru Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei. DRĂGAICA şi SÂNZIANA cresc spectaculos şi se maturizează miraculos până la 24 iunie (ziua solstiţiului de vară), când înfloresc şi florile care le poartă numele.

DRĂGAICA. În ziua solstiţiului de vară, cele două surori gemene umblă pe Pământ sau plutesc prin aer, se desfată, cântă şi dansează, împreună cu alaiul lor nupţial, format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Sânzienele sunt zâne bune, dansul lor se presupune că transformă buruienile din pădure în plante medicinale, aduc fertilitate femeilor căsătorite și umplu sufletele tinerilor de dorința de a deveni un cuplu. Atunci când nu sunt slăvite cum se cuvine, se supără și se poartă ca ielele nebune.

NOAPTEA DE SÂNZIENE. „Sărbătoarea zânelor bune” este denumită în limbaj popular și Amuțitul Cucului; din această zi, cucul amuțește, amintind începutul sezonului de cosit și de seceriș. Cântecul cucului se aude doar trei luni pe an, de la echinocțiul de primăvară (care coincide cu sărbătoarea religioasă Buna-Vestire), până la solstițiul de vară, la Sânziene (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie). De Sânziene au loc bâlciuri și iarmaroace. Acestea erau în trecut un bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. „Du-te soare, vino lună,/Sânzienele îmbună,/Să le crească floarea floare,/Galbenă, mirositoare,/Fetele să o adune,/Să o prindă în cunune.”

La trei zile după Solstiţiul de Vară, ziua începe deja să scadă. Întreaga vegetaţie îşi pierde câte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de SÂNZIENE fiind socotită până la urmă şi cea mai bună zi din an, când florile îşi potenţează puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul.

SÂNZIENE 2014. Se mai spune că din noaptea zilei de Sânziene, Fata Pădurii rupe vârfurile florilor, adică le ia puterea şi mirosurile, în calitatea ei de stăpână absolută a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale şi termale, a vânturilor, a munţilor, a codrilor. Sânzienele sau sfintele zâne ar putea fi ipostaza benefică a Fetei Pădurii, Marea Zeiţă a vegetaţiei – fiindcă florile de Sânziene intră tot în patrimoniul ei.

La origine, Sânzienele provin dintr-un cult geto-dacic care slăvea soarele. Sunt reprezentate grafic ca trei sau patru fete care poartă cununi de flori de sânziene și se învârt într-o horă amețitoare. În Noaptea de Sânziene, Eliade spune că dansul lor deschide cerurile ”pentru cei care știu să le privească”. Mitologia spune că ele sunt deasupra de timp și/sau înafara lui. În romanul lui Eliade personajele principale discută mai ales despre acest aspect al sărbătorii: “Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”

După cum se vede, acest cult precreştin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieşte chiar şi în zilele noastre.