Despre câinii fără stăpân, fără isterie

După decizia CCR referitoare la caracterul constituțional al legii ce reglementează eutanasia câinilor fără stăpân, legal nu există alte căi de atac în România. Niciuna din căile alternative rămase nu are nici în clin nici în mânecă cu agitația politicienilor interesați doar de sporirea capitalului propriu de imagine.

Un politician precum Corneliu Vadim Tudor, oricât de mare iubitor de câini s-ar pretinde, nu are nicio cădere și nicio justificare în acest scandal. Prin circul pe care-l creează nu face decât să compromită o cauză și așa dificilă și greu de apărat.

Nu cu isterii ieftine slujești această cauză. Isteria nu salvează maidanezi, ci doar ceva din spoiala tot mai tocită a unui politician care s-a văzut exclus încet-încet dea lungul timpului din toate cauzele în care s-a implicat. Activismul în sprijinul drepturilor animalelor nu are în România numitor comun nici cu gesturile extreme și nici cu încăpățânarea unora ca Vadim Tudor sau Paula Iacob care refuză să-și accepte eșecul sau încheierea traiectoriei profesionale.

Jalonarea acestei cauze cu asemenea personaje nu conduce decât la compromiterea definitivă și irevocabilă a acesteia. Oricine insistă că are un atașament sincer față de soarta acestor câini, mai are doar câteva posibilități care se cer explorate. În primul rând și cu riscul de a suna banal, adopția. Dacă fiecare persoană preocupată va adopta cel puțin un patruped, soarta lor se va schimba.

Sunt, cred, îndreptățit să afirm asta, ca fost stăpân de câine găsit pe stradă, care mi-a fost alături pentru 14 ani. Și când vorbim de adopție, să nu ne mai ascundem după degete, vorbim de luat acei câini acasă, în apartament sau, dacă aveți norocul, în curtea casei personale. Sincer, m-am întrebat adeseori câți dintre cei care se impacientează public pe marginea acestei probleme au o idee, oricât de vagă, despre efortul și atenția necesare creșterii unui câine.

Specialiștii în comportament canin admit că un câine bine educat ar putea ajunge să aibă la ”final de carieră” dezvoltarea psiho-afectivă a unui copil de 3 ani. Însă, până atunci, doritorii ar face bine să se înarmeze cu multă, foarte multă răbdare. Cei care vor reuși să treacă cu bine de aceste hopuri și greutăți inerente, vor fi răsplătiți într-un fel pe care numai stăpânul fericit al unui câine îl poate înțelege. Chiar și așa, proaspeții stăpâni ar face bine să nu se amăgească, 15 ani trec repede, fără să mai subliniem și detaliul că nu toți câinii reușesc să ajungă la această vârstă, considerată matusalemică în lumea lor.

La final, câinele îi va reaminti stăpânului biped într-un fel unic și de neuitat că singurul sentiment autentic uman este cel tragic, atunci când va fractura și sufletul în om, părăsindu-l. Cei care citind aceste rânduri consideră în continuare că își doresc un câine, ar face bine să le recitească iar, mai atent.

Vă spun toate acestea pentru că timp de 14 ani am învățat că nu eutanasia este forma de cruzime maximă a unui om față de un câine. Tehnic vorbind, eutanasia constă în injectarea unui somnifer care adoarme animalul, urmată de a doua substanță injectată, care oprește inima. Nimic din toate acestea nu se compară cu suferința provocată pe viu, fără somnifer, unui câine părăsit de stăpân. Inima câinelui abandonat va continua să bată, în ritmul durerii, precum un mecanism inutil pe care cineva, neatent, a uitat să-l oprească.

A doua cale de acțiune pentru cei care nu se consideră activiști de duminică în apărarea drepturilor câinilor fără stăpân îl reprezintă monitorizarea autorităților în grija cărora revine colectarea, cazarea și, eventual, eutanasierea acestor animale. Și aceasta este o activitate grea, lipsită de glorie și de glamour-ul protestelor intens mediatizate. Cei implicați vor trebui să-și sacrifice timpul liber și uneori mai mult, într-un efort considerabil și pentru care nu le va mulțumi niciodată nimeni. Nu în ultimul rând, locul unui activist lucid trebuie să fie și acolo unde firul vieții acestor animale va fi întrerupt.

Orice abuz, orice neglijență, orice cruzime inutilă trebuiesc semnalate, blocate, combătute. Un câine fără stăpân, capturat și nerevendicat, înainte de a fi adormit nu trebuie să știe că moare. Cei care nu au puterea să privească în ochi un câine ajuns pe ultimul său drum, sunt simpli activiști de operetă. Nu în ultimul rând, cei cu resurse reale, sufletești dar și materiale, care doresc să se implice în acest sens, orice s-ar spune, au la dispoziție chiar în acest moment foarte multe asociații și organizații active, decente și cât se poate de responsabile. De multe ori acestea rămân în umbră, pentru că le lipsește aplombul și obrazul de tablă al celor capabili să se autoerijeze în liderii de facto al oricărei cauze susceptibile să le sporească un capital propriu de imagine.

Cunosc personal asociații și persoane care depun eforturi majore, îngrijind, hrănind și sterilizând animale fără stăpân. Nu seamănă nici de frică cu cei pe care îi vedem în aceste zile preocupați să apară în cât mai multe și mai dese ipostaze de circotecă filmată. Dacă stau să mă gândesc, probabil sunt deja prea preocupați de propria lor activitate, obișnuiți să fie mereu cu un pas în fața tuturor, căutând stăpâni adoptivi, hrană și medicamente sau locații pentru adăposturi.