Germania suflă iar în iaurt

Totodată, atât regimul Bashar al-Assad, cât şi opoziţia siriană se acuză reciproc de moartea a peste 1000 de persoane în cartierul Jobar de la periferia Damascului.

Încă de la începutul conflictului sirian, scena internaţională a fost divizată în ceea ce priveşte identificarea celei mai bune metode de soluţionare a situaţiei. Cu toate că dezideratul general este cel al asigurării stabilităţii în zonă, abordările s-au coagulat în jurul a două instrumente de acţiune: intervenţia militară, susţinută bineînţeles de Statele Unite, şi negocierea politică pentru care militează Rusia, Iran şi, mai nou, Germania. Astfel, nu este de mirare că nici măcar informaţiile privind un posibil atac chimic împotriva populaţiei siriene nu au produs o unitate de reacţie la nivelul decidenţilor internaţionali.

Cu toate că purtătorul de cuvânt al preşedinţiei americane a anunţat că există „o gamă de opţiuni şi vom acţiona în conformitate cu interesele naţionale ale SUA şi cu evaluarea pe care o avem pentru a avansa în obiectivele pe care le avem în Siria", Pentagonul a anunţat că se pregăteşte de o intervenţie militară în forţă, dacă sunt confirmate acuzaţiile că regimul de la Damasc a utilizat arme chimice. De asemenea, miniştrii de externe ai Franţei şi Marii Britanii au declarat public că amploarea violenţelor din Siria trebuie să determine o reacţie puternică din partea Naţiunilor Unite.

Pe de altă parte, Iranul, aliatul principal al Siriei în zonă, avertizează împotriva unei intervenţii militare, motivând că aceasta nu ar avea ca efect decât amplificarea tensiunilor în regiune. Dacă semnalul tras de purtătorul de cuvânt al diplomaţiei iraniene este unul firesc, date fiind relaţiile dintre cele două state, scena internaţională a fost luată prin surprindere de cancelarul Angela Merkel, care şi-a exprimat opoziţia faţă de soluţia militară, în ciuda acuzaţiilor de utilizare a armelor chimice. "Noi nu credem că aceasta se poate rezolva militar, din afară, ci doar prin găsirea unei soluţii politice în Siria", a explicat Steffen Seibert, purtătorul de cuvânt al Executivului german.

Privită din exterior, această dispută pare o confruntare între două metode de soluţionare a unui conflict: diplomaţie vs. intervenţie armată. În profunzime însă, reacţiile celor două părţi sunt determinate de interesele fiecăreia în Orientul Mijlociu şi de poziţionarea faţă de alte state care şi-au manifestat interesele în zonă. Pe de o parte, Statele Unite susţin, ca şi în alte cazuri, intervenţia militară, motivând-o prin asumarea unui rol de justiţiar internaţional şi de apărător al drepturilor cetăţenilor din alte state. Tradiţia SUA de a acţiona militar face însă ca motivaţiile noblie ale acestei misiuni să fie răstălmăcite prin prisma obiectivelor economice în Orientul Mijlociu şi al nevoii Statelor Unite de a menţine nu doar un climat stabil în regiune, ci şi o atitudine generală de subordonare faţă de interesele americane.

Pe de altă parte, Germania îşi asumă rolul de purtător de cuvânt al unui grup de opinie internaţională al cărui lider de facto este Rusia. Cu toate că opiniile pro-diplomatice ale cancelarului german sunt justificate, dat fiind faptul că intervenţia militară ar contribui la creşterea numărului de victime civile în rândul populaţiei siriene, poziţia Berlinului nu poate fi scoasă din contextul relaţiilor economice din ce în ce mai strânse cu Federaţia Rusă. Această asociere se reflectă în mod negativ asupra Germaniei în condiţiile în care la nivel internaţional există tot mai multe voci care acuză Rusia de alimentarea conflictului sirian şi chiar de furnizarea de mijloace armate guvernului lui Bashar al-Assad.

Nu în ultimul rând, declaraţiile cancelarului german angajează o opinie europeană, care, coroborată cu cele exprimate de Franţa şi Marea Britanie descriu o situaţie de echilibru la nivelul comunităţii europene, astfel încât decizia finală va fi determinată de cea care va înclina balanţa la nivelul polilor externi, adică SUA sau Rusia. Este greu de crezut că se va ajunge la o soluţie comună în privinţa soluţionării problemei siriene, aşa cum este puţin probabil ca vreuna din cele două metode de acţiune să fie aplicată în mod definitiv, chiar dacă atacul chimic ar fi confirmat de către ONU. În acest moment, balanţa de putere pare să fie suficient de echilibrată încât să genereze o prelungire a stării de incertitudine faţă de situaţia din Siria până când miza va depăşi riscurile unei decizii definitive.