Protestatarii anti Roșia Montană militează și pentru autonomia secuilor

Protestatarii de profesie ai Roșiei Montane, atâția câți au mai rămas în stradă, adică puțini, nu pot să depășească momentul și nostalgiile după perioada de glorie a protestului, când orice părea posibil, pe motiv că un număr mult mai mare de oameni ieșea în piață sau pe bulevard, ca la ordin, aproape teleghidați de sloganurile ecologiste. Între timp perioada de glorie s-a cam dus în fum și scrum. Hemoragia continuă de personal care subțiază protestul, deși întemeiată pe decizia de bun simț a celor care, indiferent de fervoarea convingerilor ecologiste, nu vor să decadă la nivelul unei simple mase de manevră, bună doar să încaseze bastoane și să plătească amenzi, este de natură să-i irite la maxim pe cei care abia dacă mai pot alia 200-300 de protestatari, adică exact câți ar încăpea în dubele jandarmeriei, la un singur transport.

Cu cât sunt mai puțini, cu atât strigă mai tare și fac apel deopotrivă la violență, cât și la argumentul numeric. Mentalitatea caducă pare să fie de natură să panseze rănile prezentului prin referirile dese la numărul mare al participanților de odinioară, număr care ar presupune acceptarea imediată și necondiționată a tuturor doleanțelor expuse la megafon. Or, aici ar fi câte ceva de menționat. În primul rând că argumentația care dorește să explice că toți aceia susțin cauza deși nu mai ies la protest este puerilă. Nu e nici gerul din iarna lui 2012, nu e nici campionat mondial de fotbal, nici nu plouă zilnic cu găleata, în fine, nu se poate explica cum și de ce niște oameni care ar susține o cauză nu ar mai găsi energie necesară să o facă public. Asta dacă admitem acest argument stahanovist, care spune că este suficient să scoți un număr suficient de mare de oameni în stradă pentru a determina guvern și autorități să se supună orbește oricăror aberații enumerate punctual pe o listă. Să ne aducem aminte doar de manifestul antologic în care Troțki își dădea mâna cu Mao și amândoi făceau o reverență în fața lui Mussolini. Varza aceea ideologică ar fi trebuit să devină o biblie imediată și obligatorie a guvernului, pe motiv că - așa cum insistau organizatorii protestului - masele populare se află în spatele acestuia și îi conferă autoritate.

Bunul simț, însă, zice că o manifestație numeroasă poate determina în cel mai bun caz grăbirea unor discuții și negocieri și nu se constituie sub nicio formă într-un argument ultim și suficient pentru schimbări structurale. De ce ne mai încăpățânăm să menținem o democrație parlamentară când două, trei ONG-uri mai ambițioase ar putea decide în orice cauză, ca la corida stradală din Pamplona?

Cu logica celor care ar vrea mereu să aibă dreptate, chiar și când nu au argumente, pe motiv că ar fi în stare să mobilizeze câteva zeci de mii de oamenii, am putea spune că activiștii anti RMGC sunt toți pe ștatele de plată ale separatiștilor unguri. Căci, oricum privim lucrurile, iată, argumentul numărului mare de participanți care conferă automat câștig oricărei cauze, enunțat de activiștii Roșia Montană, ne-ar obliga să acordăm autonomie secuilor, căci au făcut un marș de câteva zeci de mii de persoane. Mâine ar putea ieși taximetriștii, fapt care i-ar procopsi pe români și cu Republica Separatistă Taximetristă și tot așa. Din România astfel împuținată, tare mă tem că nu se mai pot aduna nici cei 300 de protestatari actuali care înfruntă vajnic, la fiecare sfârșit de săptămână, cea mai blândă și călduroasă toamnă din ultimii 5 ani.