DW: Procesul lui Iliescu nu e doar al lui. E și al gospodinelor care aplaudau când minerii sfărâmau capete de studenţi

Este cunoscut discursul de mulţumire adresat minerilor de şeful statului de atunci, Ion Iliescu, imediat după ce Bucureştiul fusese răvăşit de acţiunile de atunci ale minerilor.

În dosarul mineriadei sunt 34 de invinuiţi, printre care Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Ei sunt acuzaţi de infracţiuni contra păcii şi omenirii şi omor, însă în urmă cu 6 ani s-a dispus netrimiterea lor in judecată. În evenimentele din 13-15 iunie 1990 au murit 100 de oameni, iar 1.300 au fost răniţi.

Într-un articol semnat Deutsche Welle se arată că  în discuţie nu e certa răspunderea morală şi politică a lui Ion Iliescu pentru mineriada declanşată la o jumătate de an după răsturnarea regimului ceauşist. Mărturii credibile, probe şi logica politică şi istorică precum şi, nu în ultimul rând, declaraţiile publice ale lui Ion Iliescu, îl incriminează şi împovărează însă şi juridic, grav, pe actualul lider de onoare al social-democraţilor români. Care declara public în iunie 90: „Dragi mineri, mă adresez dvs. mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu dl Cosma, se va deplasa către Piaţa Universităţii, pe care vreau să o reocupaţi dvs. Avem de a face cu elemente de-a dreptul fasciste, elemente incitate, multe din ele drogate.”

E clar şi că s-a ipotecat atunci viitorul democratic al naţiunii. Ştiut fiind că un sistem în care oamenii se bucură de libertate şi egalitate în faţa legii nu se poate edifica pe nedreptate flagrantă, de felul nepedepsirii asasinilor sau a instigatorilor lor, e totodată limpede că nu e niciodată prea târziu să se pună capăt rătăcirilor pe-un drum greşit. Cât timp trăiesc nu-i prea tardiv să se restabilească adevărul şi să se facă justiţie, indiferent de meritele anterioare sau de vârsta celor judecaţi. Şi indiferent de sentimentele compatrioţilor lor. Avem deci a mulţumi CEDO că acest dosar s-a redeschis. România s-a văzut pe drept condamnată de Curtea Europeană, în 2012, pentru că n-a întreprins eforturile necesare elucidării judiciare a acestui foarte sumbru capitol al istoriei.

În România mineriadelor, stăpânii călăilor au comandat, în aplauzele majorităţii, nu doar asasinarea terapiei de şoc, a anticomunismului real şi a reformei radicale, ci şi uciderea, alături de oameni omorâţi de ortaci, în egală măsură a linei evoluţii spre democraţie a ţării ca şi, prin inviolabilitatea asasinilor, a simţului dreptăţii şi onoarei. Or, chiar nimic nu corupe mai rău. Nimic nu încurajează următoarea generaţie de asasini, ca şi următoarea generaţie de politicieni penali şi de baroni locali mai puternic decât scutirea de pedepse a criminalilor. Nimic nu-i reconfortează mai durabil decât tranzacţiile dintre un regim şi ucigaşi precum cei ai Securităţii, cea reconstituită rapid de Ion Iliescu şi Petre Roman, cărora, din 1990, li s-a semnalizat că nu mai au a se teme, dacă pactizează cu regimul. Şi au pactizat, aşa cum înaintea lor s-au dat pe brazdă, în regimul comunist, asasini antonescieni sau legionari.

Dar, nu au pactizat şi alţii, după iunie 90, cu Ilici? Sigur, prescrierea unor delicte are în jurisprudenţă noima ei. Dar, dacă luăm în serios democraţia, dacă dorim s-o salvăm într-o lume plină de tenative fascistoide, neocomuniste şi islamiste de a o arunca în aer, o astfel de prescriere nu poate pentru nimic în lume să acopere crimele de sorginte totalitară. A nu le pedepsi ar fi nu doar o crimă împotriva memoriei şi a democraţiei. Ar însemna lezarea profundă, intolerabilă şi cu urmări incalculabile a celui mai elementar simţ individual şi colectiv al dreptăţii, în numele unei omenii rău înţelese, al unei securităţi juridice îndoielnice şi al perspectivelor unei păci sociale iluzorii.

Acestea fiind spuse, e clar că procesul Iliescu nu e doar al lui şi al complicilor săi. E şi al românilor care l-au ales din nou şi din nou. E al gospodinelor care aplaudau pe margine când minerii sfărâmau capete de studenţi şi le violau prietenele. E al „secăturilor entuziaste”, cum le-ar fi numit Panait Istrati, care, vai, l-au făcut şi l-au menţinut până azi preşedinte "de onoare" al unui partid ce-şi spune, culmea, social-democrat.

Ion Iliescu e, între altele, simbolul părţii nocturne a devenirii noastre. La debutul judecăţii lui se crapă de ziuă şi pentru partea diurnă din noi.