Locul plin de istorie din România pe care oamenii l-au uitat cu desăvârşire. Aici s-a întâmplat ceva MARCANT

După încheierea războiului, pe dealul îmbibat cu sângele militarilor români a fost ridicat un monument, în jurul căruia a fost amenajat un cimitir. Jur-împrejur, au fost aduse blocuri de piatră în care artiştii români au sculptat figuri de oșteni ori scene care înfăţişează sacrificiul miilor de oameni. Acum însă, dealul a devenit o simplă fâneaţă pentru localnici.

Accesul către Oarba de Mureş este posibil de pe drumul european E 60, dintre Cluj-Napoca şi Târgu-Mureș. Șoseaua, ca un şarpe cu solzi cenuşii, trece prin Lunca Mureşului, apoi trece prin smârcuri şi peste râul care îşi poartă leneş unda către apus. La doar câţiva kilometri de drumul european, se înalţă un deal care domină întreaga regiune. Este vorba de celebra Cota 495, a cărei cucerire a însemnat un adevărat măcel al soldaţilor Armatei Regale Române în toamna anului 1944.

Citeşte şi: Asasinatul care a schimbat LUMEA. Ce s-a întâmplat, de fapt, pe 28 iunie 1914

Pe pământul dealului, îmbibat cu sângele soldaţilor români, sunt presărate blocuri de piatră, înălbite de soare, aidoma oaselor giganţilor din poemele lui Vasile Voiculescu. Blocurile de piatră sunt adevărate opere de artă plastică.

Locul plin de istorie din România pe care oamenii l-au uitat cu desăvârşire

An de an, în fiecare vară, la Oarba de Mureş obişnuiau să se adune artişti plastici din toată ţara, care transpuneau în piatră, cu tehnicile sculpturii moderne, suferinţa ostaşilor români sacrificaţi în lupta pentru eliberarea Transilvaniei.

Din această suferinţă, în toamna însângerată a anului 1944 s-a născut şi un cântec ostăşesc, rapid interzis de autorităţile comuniste. „De la Luduş la Iernut/Trei divizii am pierdut”, glăsuiesc versurile cântecului, care povestesc dorinţa de răzbunare a mareşalului sovietic Rodion Malinovski, comandantul Frontului II Ucrainean. Acesta i-a trimis pe soldaţii români, slab înarmaţi, să lupte împotriva armatei germane care ocupase dealul de la periferia oraşului Iernut. În ciuda faptului că germanii ar fi putut să fie înfrânţi printr-o încercuire mai îndelungată, mareşalul Rodion Malinovski a dorit să spele cu sângele românilor ruşinea înfrângerilor pe care le suferise el pe Frontul de Est, în primii ani ai războiului, în faţa Armatei Regale Române.

Citeşte şi: FILM DOCUMENT Cazinoul din Constanţa, bombardat de nemţi în Primul război mondial VIDEO

Ostaşii trimişi la moarte, în ofensiva care a pornit de la Luduş, cântau „Dacă am plecat, Ardealule, din tine/Nu-i vina noastră, ne vom întoarce iar”. Soldaţii erau însă slab înarmaţi. Documentele din arhivă arată că, de pildă, Regimentul 6 de Artilerie Călăreaţă avea în dotare tunuri Schneider, model 1897, cu calibrul de 75 milimetri. Tunurile fuseseră folosite şi în timpul primului război mondial. În schimb, foştii camarazi ai românilor, soldaţii germani, erau dotaţi cu cele mai moderne arme ale Wehrmachtului. În timp ce soldaţii germani supravegheau Valea Mureşului din cazematele de pe culmea dealului, ostaşii români au fost trimişi să treacă, prin focul germanilor, prin smârcurile din Valea Mureşului, apoi pe un pod de pontoane, construit de genişti sub tirul artileriei germane. Românii au cucerit un cap de pod pe aliniamentul Cipău-Ogra-Iernut, apoi au pornit asaltul împotriva dealului.

Bătrânii din Oarba de Mureş îşi amintesc că au murit atât de mulţi oameni încât apele Mureşului s-au înroşit de sânge. „Fiecare centimetru din acest deal a fost scăldat în sângele ostaşilor noştri”, spune Valer Orosan, de 75 de ani.

Odinioară, când memoria colectivă era proaspătă, dealul de la Oarba de Mureş devenise un adevărat loc de pelerinaj. Oamenii, mai ales rudele celor căzuţi, veneau şi aduceau flori la monument sau rosteau rugăciuni pentru odihna sufletelor celor trecuţi în eternitate. Acum lucrurile s-au schimbat. Pământul îngrăşat cu sângele eroilor de pe coasta dealului a devenit fâneaţă pentru săteni. „Nu cred că e nici o problemă dacă noi ne apucăm de cosit. Măcar nu cresc buruieni printre monumente. Îi şi asta o formă de întreţinere. şi dacă tot cosim fânul, ar fi păcat să îl aruncăm. Mai bine îl dăm la vite sau la capre”, spune un bărbat care stă rezemat în furcă cu care întoarce brazdele de iarbă puse la uscat. La poalele dealului, în spatele vechii şcoli cu patru clase din satul care este azi o suburbie a Iernutului, a fost amenajat un teren de fotbal. Strigătele copiilor şi adolescenţilor care se joacă pe teren sunt singurele sunete ce tulbură tăcerea apăsătoare a cimitirului. În apropiere, va fi construită o biserică. De aici vor porni pe viitor procesiunile care vor străbate drumul de ţară, apoi parcul monumental, cu scări din beton, ce duce spre cimitirul în care nu arde nici măcar o lumânare, spun localnicii. Însă procesiuni şi rugăciuni vor fi doar de Ziua Eroilor, pe 9 mai, sau de Ziua Naţională.

În rest, mormintele soldaţilor vor fi străjuite doar de două mitraliere, două lansatoare şi mine şi două tunuri, ale căror ţevi înţeapă văzduhul care miroase a iarbă cosită. Chiar dacă stau sub cerul liber de zeci de ani, armele dezafectate sunt încă în stare bună. Oricum, mult mai bună decât starea în care se află creierele celor care au înfundat cutii goale de bere şi mucuri de ţigări în ţevile lansatoarelor de mine.

Cimitirul şi ansamblul monumental din Oarba de Mureş sunt lăsate în paragină pentru că puţini îşi mai amintesc de acest episod al războiului. Despre măcelul de la Oarba, există o carte, „Epopeea de pe Mureş”, scrisă în anul 1985 de istoricul Gheorghe Ploeșteanu şi de ziariştii Vasile Suciu şi Lazăr Ladariu. Mai există câţiva supravieţuitori şi câteva articole pe site-ul www.memoria.ro.

Unii dintre veterani se întâlnesc an de an şi îşi amintesc cele petrecute. „La Oarba de Mureş, acolo erau armatele germane. Era o baltă, aşa, pe partea stângă a cursului apei. Acolo erau dânşii amplasaţi şi veneau subteran până sus, pe creastă, iar armata noastră era dincoace de Mureş”, spune un veteran. Pentru a cuceri dealul, românii au trecut prin smârcuri, bălți şi peste Mureş, apoi au escaladat dealul. Pe atunci, dealul era plin de vii. „Strugurii erau stafidiţi, pentru că nu au putut oamenii să îi culeagă în anul acela”, îşi aminteşte un alt veteran, cu precizia dureroasă a detaliului.