Lui Traian Băsescu i-au înviat lăudătorii

Parlamentul ar trebui să interzică prin lege cultul personalității, cât mai curând. Alura nord-coreeană a ”conducătorului iubit” Traian Băsescu crește de la o zi la alta. Am crezut că lingușeala unui Adrian Papahagi, care-l descentrează literalmente pe cel aflat în cătarea admirației sale, asemenea unui câine mare și cam fără minte, care te dărâmă tot sărind să te lingă, e doar schelălăiala fericită și expresia entuziasmului tembel provocat de ziua de naștere a președintelui care s-a înconjurat mereu cu acest gen de exemplare patetice.

Însă se întâmnplă ceva mult mai grav și este o perspectivă pe care am mai subliniat-o de câteva ori aici, pe obiectiv.info. Papahagi nu este singular și nu mă refer la admirația de factură isterică a Elenei Udrea. Aceea este perfect explicabilă din perspectiva femeii trecute, divorțate și fără alt admirator sincer în viață decât președintele, singurul care o mai distribuie în rolurile principale ale tuturor aberațiilor și fantasmagoriilor politice pe care Băsescu le emite periodic despre viitoarele alegeri. Nu mă refer nici la mai degrabă hilarul Cristi Preda, care se aruncă în neant, strigând cu voce de scopit că e ”băsist”...

Pe măsură ce Traian Băsescu insistă să țină prelegeri habarniste, cu arătătorul la tablă, precum elevul ageamiu care se face de râs debitând cu un aer savant nerozii, crezând că știe lecția din care, de fapt, nici nu a înțeles mare lucru, în jurul său se înmulțesc lăudătorii, cu acordeoanele de gât și zâmbetul acela unsuros al celui care știe că urmează o nouă paranghelie și e rost de ceva, o măslină, o atenție, o ciupeală, ce dă jupânul, nu contează...

Acești veritabili mariachi ai pupincurismului autohton ar trebui – vă zic sincer - interziși prin lege, măcar pentru faptul că suntem țara în care Nicolae Ceaușescu a compromis orice idee de naționalism și de patriotism prin excesele sale dintre care poate cel mai important a fost cultul acela exacerbat al personalității. De România a râs și s-a crucit o lume întreagă, pentru prea mult timp. Câțiva, destul de puțini, ne-au privit cu milă. Erau totuși prea mulți coprofagi care înghițeau propaganda cu poftă maximă, vociferând intens pentru un supliment de porție.

Unul dintre cei mai talentați corifei ai lui Băsescu este Dan Tapalagă. Acesta, dacă nu-și primește subiectele pe direct, pesemne că se poate lăuda cu o formă rară de intuiție, pentru că prinde din zbor exact esența problemei pe care se tot screme președintele aflat în cumplit exercițiu de imagine să ne-o transmită. Felul în care Dan Tapalagă îl masează în scris pe Băsescu ne amintește de ”jurnaliștii ” de odinioară care îi ridicau în slăvi pe liderii comuniști. Lingușeala lui Tapalagă demonstrează nivelul jurnalismului pe care îl practică și este atât de grețoasă, propunându-și parcă să se ia la trântă cu Papahagi, încât însuși Băsescu ar trebui să se sesizeze și să le ceară bun-simț și moderație... Asta, desigur, dacă Traian Băsescu ar avea acea trăsătură specială care-l face pe orice francez să intuiască încă din clipa în care s-a născut că ridicolul ucide. Rezerva admisibilă de penibil, în această zonă, a epuizat-o Elena Udrea. Despre Papahagi și Tapalagă nu putem presupune că și-au pierdut luciditatea, intuiția politică și bunul-simț din rațiuni afective.

Traian Băsescu este un politician și are o agendă, asemenea oricărui alt politician. Că în iluziile din capul său pleșuv, a ales să o cultive tocmai pe aceea că după cei 10 ani ai săi la Cotroceni, o decadă de jale, întristare și suspin pentru România, ar mai putea trage o tură ca premier, e treaba lui și a apropiaților săi, care se văd nevoiți să-i suporte ideile puține, dar excesiv de fixe. Că după ce și-a dat corijența pe mandatul de premier al lui Emil Boc, el se iluzionează că ar mai putea face ceva bun realmente, pentru a ameliora starea gravă în care tot el ne-a adus, cum ziceam e treaba lui. Dar lăudătorii acestuia, ei bine toți acești mariachi politici, sunt treaba noastră. Românii nu vor mai aștepta încă 25 de ani pentru a oferi unui astfel de lăudac sordid un sul de hîrtie igienică în direct. Sulul de hârtie pentru dejecțiile acestea rău mirositoare trebuie dat acum, pe loc, așa cum tot acum trebuie atenționați public, cu toată fermitatea. Dacă îl iubesc chiar atât de mult pe eșuatul politic de la Cotroceni, să se ia de mână și să se perieze reciproc în particular, la un pahar.

Cultul personalității nu mai are loc în România de după Ceaușescu. Pentru oricine plânge după epoca în care românii erau forțați să aplaude precum pinguinii pe banchiză, drumul este liber. Spre Coreea de Nord, tovărășeilor, că poate aveți treabă pe acolo și noi vă reținem pe aici.