Cum se conduce o țară în stare de ebrietate

De fiecare dată când se lansează câte un subiect de interes general în agenda publică, se întâmplă un lucru curios. În maximum 3-4 minute de la Breaking News, aflăm că inițiativa, proiectul, legea, hotărârea este antiromânească, neconstituțională și instigă la genocid (al oamenilor sau animalelor, după caz). Nu contează că legi similare există în țările occidentale de mulți ani, iar chestiunea reglementată este demult rezolvată; la noi n-o meargă și gata.

Ultima furtună stârnită-ntr-un pahar (acum, să vedem cât durează până se „răsuflă”, că tocmai l-au trimis pe Liviu Dragnea în judecată în dosarul Referendumul) este cea privind noul Cod rutier și îngăduința legală de a te urca la volan după ce ai băut o bere - alcoolemia de până în 0,2 la mie nu va mai fi sancționată nici măcar contravențional. În toată lumea civilizată e legal să conduci după o bere. Știm asta și ne uităm invidioși la ceilalți, „dom'le, la ei se poate”. Știm bine că o bere sau un pahar cu vin nu-ți schimbă cu nimic comportamentul, nu-ți afectează echilibrul, nu-ți încetinesc reflexele. Știm bine că uneori ne urcăm la volan „pe uscat”, dar într-un grad avansat de oboseală și că unele din aceste drumuri se termină în curtea cimitirului. N-are importanță, dacă se dă legea așa, șoselele se vor transforma într-un câmp de luptă plin de soldați beți, unde nu se iau prizonieri. Amănuntul că scade limita de la care contravenția de a conduce băut se transformă în infracțiune e neglijabil.

Ca orice regulă europeană, odată îndreptată raza ei asupra românilor, își dezvăluie slăbiciunile, punctele nevralgice și, într-un final grabnic, falimentul. Culmea, toate astea se întâmplă cu mult înainte să ne fie aplicată. Din trei vorbe și două tocșouri o desființăm de nu se vede. Știm dinainte, ca un popor obișnuit să caute pe unde sunt mai slabe balamalele unei legi, ce-o să se întâmple.

Problema câinilor maidanezi: se desenează și la noi o lege asemănătoare cu mai toate legile din Europa civilizată. Un câine fără stăpân e cules de pe stradă, dus la un adăpost, oferit spre adopție, iar dacă nu-l vrea nimeni și condițiile adăpostului nu permit întreținerea lui, va fi eutanasiat. Aflăm că așa funcționează peste tot și vedem, de când ne putem plimba prin toată Europa doar cu buletinul, că nu vedem câini vagabonzi pe străzile orașelor din vest. Ne frapează asta și când venim acasă nu arătăm poze cu muzee, ci povestim siderați cum n-am întâlnit noi picior de maidanez pe stradă și ce curat era.

Când se pune discuția să fie și la noi la fel, nu mai e valabil, la noi se va transforma într-un măcel, într-un genocid împotriva bietelor patrupede. Cine să știe asta mai bine decât noi, popor bine informat, unde regulile jurnalisticii se aplică mai ceva ca la manual: faptul că un om este mușcat de un câine nu devine știre nici când e multiplicat de 16.000 de ori, numărul de incidente înregistrat anul trecut numai în București.

Roșia Montană. Se discută exploatarea unei resurse naturale într-un anumit fel. S-a făcut și la alții, nu s-a întâmplat nimic. În schimb, la noi știm sigur că se va întâmpla ceva rău. Știm de pe-acum că cianura se va infiltra în pământ, că digul se va rupe, că se pregătește un dezastru ecologic comparabil cu Cernobâlul. Dacă nu știm asta noi, care ne otrăveam singuri fântânile și ne dădeam foc la recolte, cine să știe?

Pe mine a început să mă obosească felul ăsta de a ne raporta la reguli doar prin prisma potențialului lor de a fi încălcate. Nu ne duce nicăieri și nu ne va scoate niciodată din starea asta de suspiciune permanentă pe care noi o numim vigilență/clarviziune/minte limpede/las'că știm noi mai bine.

La noi legile se nasc moarte. Dacă se dă o lege, e proastă. Dacă aceeași lege e în toată Europa, la noi nu se poate pune în practică, pentru că se fură, iar cei puși să o aplice iau șpagă ca să închidă ochii la încălcarea ei. Și asta indiferent cine face legea. Ni se pune din când în când eticheta că suntem o țară neguvernabilă. În ritmul ăsta, mă tem că o să devenim o țară nelocuibilă.