Profilul alegătorului român şi profilul alesului

| 18 noi, 2014

La noi, tactica politică e fuga, improvizaţia, jocul la surpriză, iepurele din pălărie. Consecvenţa e carte pierzătoare, cameleonismul e jokerul din mână: te ajută să apari de fiecare dată altul, nou-nouţ, scos din cutie.

Am observat un lucru care spune ceva despre profilul nostru de alegători şi care pune o întrebare despre cum vom coabita cu un preşedinte care e capabil să stea trei săptămâni într-un picior fără să se plictisească. Spre deosebire de el, noi, electoratul, ne plictisim repede. Nu ne putem ţine concentraţi la ceva mai mult decât, să spunem, durata unui meci de fotbal. Dacă ţine mai mult, descoperim că e anost, îi găsim defecte şi îl aruncăm în sertarul cu eticheta „insipid”.

Am ales un preşedinte despre care acum trei zile ne plângeam că nu ştim nimic. În schimb, un candidat pregătit pentru această candidatură mai bine de trei ani – mă refer la Crin Antonescu – a fost îndepărtat de propriul partid cu un bobârnac: s-a demonetizat, nu mai e bun, nu mai are potenţial de creştere. E vechi. Nu pun în discuţie cât de bun preşedinte ar fi fost Crin Antonescu, cum nu pun în discuţie cât de bun preşedinte va fi Klaus Iohannis. Doar felul în care ne raportăm noi la un reper şi cum se modifică acesta în percepţia noastră fără să se schimbe în esenţă. Azi îi vedem calităţile şi suntem dispuşi să investim în ele, mâine calităţile sunt defecte şi nu ştim cum să ne cerem mai repede banii înapoi.

Citeşte şi: Iohannis - ce are de demonstrat

Din acest motiv, Victor Ponta a încercat să amâne cât mai mult anunţul candidaturii sale la Cotroceni. Ştia că rolul de candidat este foarte instabil. Deşi e prim-ministru de doi ani şi jumătate, are notorietate de 100% şi resurse electorale nelimitate, ştie că simpla alăturare a substantivului „candidat” de numele său îl va eroda mai repede decât dărâmă valurile mării un castel de nisip pe plajă. A amânat cât mai mult posibil anunţul candidaturii sale (anunţ făcut abia în vară, cu trei luni înaintea alegerilor). A spus de mai multe ori – şi îl cred – că el nu doreşte deocamdată să candieze pentru Cotroceni, ci vrea să rămână premier până în 2016. Degeaba.

Mi-l amintesc pe Traian Băsescu declarând, cu doar câteva luni înainte de un tur de alegeri, că e prea devreme pentru un partid să-şi anunţe candidatul. Sunt nenumărate cazuri când partidele evită confruntarea pentru a nu-şi eroda exponenţii – cel mai recent exemplu e jocul de-a v-aţi ascunselea cu confruntările televizate între candidaţi: niciuna înainte de primul tur, două chinuite între tururi.

Putem compara obiceiurile noastre electorale cu ale americanilor, de exemplu, ca să ne facem o idee despre statornicie politică. La ei, înainte de a fi desemnaţi candidaţi la preşedinţie din partea unui partid (democraţi sau republicani), politicienii se luptă între ei pentru a câştiga dreptul de a reprezenta partidul în alegeri. Asta înseamnă practic două campanii electorale, care durează în total doi ani – una pentru partid şi cealaltă campania propriu-zisă pentru Casa Albă, împotriva candidatului partidului advers. La ei, asta nu nu duce la erodare, ci la consolidare. La ei nu se întâmplă ca cel care câştigă alegerile interne să fie zburat că nu mai are potenţial de creştere, nici măcar cel de pe locul doi în alegerile interne nu este considerat dispensabil (Hillary Clinton, care a pierdut alegerile interne în faţa lui Barack Obama, a ajuns ministru de Externe în administraţia Obama).

Citeşte şi: Klaus Iohannis, preşedintele care şi-a pus singur faianţa şi gresia din casă: Pot şi îmi place să lucrez

La noi, tactica politică e fuga, improvizaţia, jocul la surpriză, iepurele din pălărie. Consecvenţa e carte pierzătoare, cameleonismul e jokerul din mână: te ajută să apari de fiecare dată altul, nou-nouţ, scos din cutie. Traian Băsescu a dovedit că deţine această capacitate, ceea ce l-a ajutat să câştige două mandate şi să reziste zece ani la Cotroceni. În mod ironic, acum am ales la surpriză un preşedinte care arată flexibilitatea unei locomotive nemţeşti.

Cum vom împăca apetitul nostru pentru spectacol, pentru neprevăzut, cu un preşedinte cam „dintr-o bucată”, care nu pare dispus să facă tumbe când fluierăm noi? Nu ştiu, dar e o temă asupra căreia avem timp să reflectăm timp de cinci ani (el vrea zece).

loading...

Ştirile orei

STIRIDESPORT.RO
h
1 Comentarii
Adauga un comentariu nou
COMENTARIU NOU
Login
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
18 noi, 2014
cantautor
"Deşi e prim-ministru de doi ani şi jumătate, are notorietate de 100% şi resurse electorale nelimitate ..."
ai spus un mare adevar
intr-adevar a avut resurse electorale nelimitate...
fondul de rezerva,tot bugetul de stat
degeaba
n-a ajuns la Cotroceni pentru 5 ani(el nu dorea 10 ?)

ARTICOLE PE ACEEAŞI TEMĂ