Să ne amintim de unde a început criza din USL

Teza de la care pleacă toată argumentația liberalilor este aceea că PNL-ului i-ar fi fost refuzat dreptul de a-și redimensiona după cum dorește participarea la guvernare și că solicitarea premierului de a avea patru vicepremieri în cabinet, câte unul pentru fiecare partid component al USL, ar fi dat peste cap împărțirea inițială a funcțiilor din executiv, decisă la înființarea Uniunii.

Argumentația liberalilor nu stă însă în picioare, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, nici premierul și nici PSD, UNPR sau PC nu s-au opus dreptului liberalilor de a propune pe cine doresc în guvern. Ba dimpotrivă, primul ministru Victor Ponta a repetat în nenumărate ocazii că este perfect de acord cu numirea lui Klaus Iohannis pe postul liber de la Interne.

În al doilea rând, dincolo de invocarea Protocolului inițial în baza căruia s-a constituit USL, trebuie ținut seama că Uniunea a evoluat. Astfel, la înființarea Uniunii discutam despre trei partide componente, dintre care două erau grupate sub forma unei alianțe (ACD). În prezent însă în Uniune avem patru formațiuni, iar ACD-ul a decedat ca urmare a tensiunilor dintre PNL și PC, pe care chiar Crin Antonescu l-a constatat public.

Ajungem astfel la evoluția relațiilor dintre formațiunile din interiorul USL și la modul în care ele s-au raportat vizavi de angajamentele asumate în fața electoratului, sub raportul asigurării unei bune guvernări și a implementări reformelor legislative necesare pentru modernizarea României și susținerea unei creșteri economice consolidate. Din acest punct de vedere, orice observator cât de cât atent la evoluția scenei politice poate constata că PNL-ul condus de Crin Antonescu s-a poziționat în nenumărate rânduri pe o poziție divergentă față de cabinetul condus de premierul Victor Ponta și obiectivele legislative convenite în cadrul USL.

Un prim exemplu în acest sens ne este oferit de poziția pe care Crin Antonescu și PNL-ul au adoptat-o în privința proiectului privind exploatarea minieră de la Roșia Montană. Cu toate că propriii miniștri din cabinetul condus de Victor Ponta își puseseră semnătura pe proiectul legislativ care transpunea în practică rezultatul negocierilor dintre guvern și RMGC, Crin Antonescu și-a forțat partidul să facă opoziție față de acesta în Parlament. Președintele PNL a demonstrat astfel căpune mai presus de interesul economic al României propriile mize electorale, de vreme ce opoziția față de proiectul privind Roșia Montană i-ar fi putut aduce câteva procente în plus din zona alegătorilor cu vederi ecologiste.

La fel s-a comportat Crin Antonescu și în ceea ce privește noul Cod Rutier. Deși proiectul legislativ în discuție a fost elaborat de către propriul ministru, Crin Antonescu a făcut tot ceea ce îi stătea în putință să își demonstreze opoziția față de modificările legislative propuse de către executiv și să întârzie adoptarea lor de către Parlament. Iar exemplele ar putea continua.

Blocarea unor inițiative legislative ale guvernului în Parlament nu este însă singurul mijloc prin care Crin Antonescu a încercat să joace pe cartea opoziției din sânul puterii. Să ne aducem în acest sens aminte de poziționarea adoptată de președintele PNL vizavi de numirea procurorului general și a sefului DNA, când Crin Antonescu l-a acuzat pe Victor Ponta la scenă deschisă că ar fi pactizat cu șeful statului pentru a politiza justiția.

Tot în opoziție față de propriul cabinet s-a poziționat Crin Antonescu și în ceea ce privește nivelul de salarizare de la ASF. Liberalii nu au avut nicio problemă să preia conducerea instituției prin Dan Radu Rușanu sau Daniel Dăianu. Când a venit însă vorba despre nivelul de salarizare al angajațiilor ASF, PNL a trecut însă brusc opoziție. Astfel, liberalii conduși de Crin Antonescu au respins în mod vehement varianta în care în ASF, și în alte instituții publice, nivelul de salarizare ar fi fost readus la un nivel echitabil prin supraimpozitarea salariilor mari, așa cum propusese Victor Ponta. Iar rezultatul acestei opoziții sa permis ca agajații ASF să încaseze prime de-a dreptul fabuloase la sfârșitul anului trecut.

Și, ca și cum toate aceste demersuri în opoziție față de propriul guvern nu ar fi fost de ajuns, liberalii conduși de Crin Antonescu au avut, începând în special cu jumătatea anului trecut, nenumărate ieșiri tăioase la adresa partenerilor de coaliție. Sub pretextul că libertatea de opinie nu poate fi îngrădită, Sorin Roșca Stănescu și o seamă de alți subordonați ai președintelui liberal au avut liber să îi atace pe social-democrați și guvernarea din care făceau parte, subminând astfel unitatea de mesaj a USL.

Devine evident în acest context că președintele PNL și partidul său au intrat în opoziție mult înainte de momentul actual, iar Victor Ponta are perfectă dreptate când susține că Antonescu a luat de mult decizia să rupă USL. Doar că asumarea pe față a acestor intenții a venit de-abia acum.

Cât privește resorturile care l-au determinat pe Crin Antonescu să dorească ruperea USL, acestea trebuie căutate desigur în ambițiile sale de a ajunge președinte. Văzând că partidul performează prost la guvernare și că încrederea românilor în ceea ce îl privește scade constant, președintele PNL și-a făcut probabil calculul că are mai multe șanse la prezidențiale candididând din opoziție și a trecut la destructurarea Uniunii. Ceea ce a uitat însă Crin Antonescu să ia în calcul sunt efectele electorale ale acestei strategii. Fiindcă, oricât ar încerca să păcălească electoratul și să mimeze rolul de fecioară ingenuă, responsabilitatea sa în destrămarea proiectului politic al USL nu poate fi ascunsă. Iar ea s-ar putea să îi anihileze orice șanse la fotoliul prezidențial.